Paso Doble
Azi, in drum spre casa contemplam peisajul de toamna si ma gandeam ca iar a venit vremea sa-mi numar bobocii. Oua n-am pentru ca inclin spre veganism. Ma tot uitam in jurul meu la oamenii care treceau cu rost si fara pe sub copacii zdrentuiti, la cate o pisica care desigur avea vreo misiune sacra de indeplinit si in semn de respect mi-am afundat ghetele in frunzele mototolite de pasodoble. De ceva vreme admir dansatorii buni. In special cuplurile care nu se calca in picioare si se inteleg prin semne numai de ei stiute sau din priviri. Din nefericire, la acest capitol sunt un semi-dezastru. Rareori imi reuseste pasenta asta. Totusi, ma incapatanez sa dansez. De mai bine de trei ani ma leagan cu mare placere intr-un pasodoble casnic in care imi place sa cred ca eu sunt matadorul. Nu agreez improvizata dar nici sablon ritmic prestabilit nu am. Singura constanta este muzica, cu alternari de crescendo-mars si insertii de flamenco. De fapt, tocmai aceasta structura complicata face ca acest dans al nostru sa fie greu de improvizat si prin urmare, de dansat social. Rar vezi cupluri – asa si altfel, controversate dur sau delicat in care spre exemplu o diferenta de varsta evidenta poate determina societatea apartinatoare la blam. Tocmai de aceea multi nu-i prea dau sanse de reusita, si probabil este considerat dansul cel mai dificil din seria dansurilor de cuplu. Se cere maxima expresivitate in manifestarea curajului, un statut clar de vedeta, eleganta in folosirea capei si puterea de-a rapune bestia socialului. Dansez doar pentru mine, si asta ma incanta!