3 oct. 2010

lumea a patra

Aproximativ 9 milioane de romi traiesc la demisolu' demnitatii umane... in U.E. Ca mai toata Romania de fapt... Si noi avem castelanii nostrii! Minoritari ce-i drept. Tratatul Uniunii Europene art. 2 stipuleaza: "Uniunea se întemeiază pe valorile respectării demnităţii umane, libertăţii, democraţiei, egalităţii, statului de drept, precum şi pe respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparţin minorităţilor". Chiar asa! Romania are destinate 20 de miliarde de euro incepand cu 2007, inclusiv 2013, cu scopul de a asigurarea romilor dreptul la educatie, la munca si la sanatate. E clar. E treaba noastra sa-i ajutam! A guvernului ales. Din pacate nimic nu va functiona; fie cu bani, fie fara ei. Banul ascunde ipocrizia zimbitoare in fata si ura in spate. Ma intreb fara urma de rasism: cati tigani sunt inregistrati la OJFM ca solicitanti de locuri de munca ,in Romania ?

In alta ordine de idei, dreptul de sedere in U.E. este de 3 luni pentru orice cetatean european. Perioade de timp am trait in mai multe tari europene. Stiu din proprie experienta ca orice cetatean trebuie sa aiba un domiciliu inchiriat legal(hotel,locuinta). Dincolo de termenul de 3 luni fiecare cetatean care ramane in spatiul comunitatii europene, trebuie sa faca dovada unui loc de munca si a unui contract legal de munca ,a unui domiciliu legal si sa se inscrie in evidentele Politiei...Ocuparea unui spatiu public in toate tarile europene ,inclusiv in Romania trebuie realizata cu avizul si aprobarea primariei de care apartine terenul si cu plata taxelor legale pentru acel spatiu .... Booon.

Imi amintesc discutii cu Bestia mea care-mi povestea cum ca citise chestii interesante despre tiganii lautari ai Bucurestiului interbelic, si chiar mai inainte de asta. Marturia vremurilor evocate spune: ,,Incă din secolele al XV-lea şi al XVI-lea, muzicieni angajaţi cu diverse atribuţii şi pentru protocolul distracţiei. Ei proveneau din rândul românilor liberi care cântau bine la un instrument muzical şi din străinătate, dar şi din rândul ţiganilor robi. Despre existenţa lăutarilor ca profesionişti aflăm pentru prima dată dintr-un hrisov ce datează din anii 1567-1568 şi dintr-unul din anul 1570, în care sunt menţionate numele unor lăutari ţigani (romi) printre diversele cumpărături, moşteniri şi danii ale boierului Dinga Vornicul, pecetluite legal de Bogdan Vodă, Domnul Moldovei: Stoica alăutar, Vişan highighişul, Ruste alăutar şi Tîmpa alăutar. Se pare că highighişul provenea din Transilvania, cu care ţările române cultivau relaţii diplomatice. În anul 1774 aflăm de fraţii Ioviţă, cântăreţi din cobză şi de Stancu, cântăreţ din fluier, probabil din nai, ceruţi divanului Valahiei de către feldmareşalul Rumiantsev pentru a fi trimişi la Petersburg să cânte la curtea Ecaterinei a II-a, împărăteasa Rusiei. Între anii 1570 şi 1836, când a început emanciparea romilor, marea majoritate a numelor de lăutari menţionaţi în hrisoave sunt în legătură cu vânzări sau dăruiri de ţigani, aceştia fiind preferaţi ca muzicanţi robi la curţile domneşti şi boiereşti. Lăutarii robi erau evaluaţi foarte scump şi se vindeau la preţuri mari.Însă "regele lăutarilor" a fost Grigoraş Dinicu, născut, pe 5 aprilie 1889, într-un neam de lăutari ţigani din mahalaua "Scaune" a Bucureştiului. Tatăl său, Ionică Dinicu, cântase în Franţa şi în Rusia, alături de Sava Pădureanu. "Cine ascultă vioara lui Grigoraş, aude şi vede în acelaşi timp muzica", afirma Alexandru Vlahuţă. Angajat la Restaurantul lui Caragiale, Gambrinus, a cântat "Ciocârlia", prima dată, la îndemnul scriitorului, într-o noapte târzie, când se crăpau zorii : "Grigoraş, băiete, să-mi cânţi tu mie o Ciocârlie"! L-au cunoscut George Enescu, Victor Eftimiu, Tony Bulandra, Brătescu-Voineşti. Iar Victor Filoti l-a luat la Budapesta să-i cânte lui Lacz Laczi, cel mai mare lăutar al Ungariei, supranumit "prinţul lăutarilor". După ce l-a ascultat, "prinţul" ar fi spus: "Dacă eu sunt prinţul lăutarilor, românul ăsta pare să fie un adevărat rege al lor. " A compus "Hora Staccato" - muzicianul Iascha Heifetz, i-a cerut acceptul să o prelucreze ca piesă de concert şi, obţinându-l, de atunci încoace, "Hora Staccato", figureaza în programe ca avându-i compozitori pe Dinicu-Heifetz. In secolul XX, muzica lăutărească s-a afirmat în mahalaua bucureşteană, printre buţile cu varză murată şi în parfumul înţepător al femeilor uşoare, pe străzile nepavate, în noroaiele toamnelor ploioase, între tejghelele cârciumilor parazite, ţigănească, necăjită şi prăpădită ca vieţile ratate ale alungaţilor sorţii, violentă, uneori, ca lama cuţitului geloziei, seacă şi de pahar, în sărăcia şi disperarea mahalagioaicelor obeze, în bârfă şi în şmen şi în purulenţa decadenţelor, a prostituţiei şi a violului, a jargonului şi vulgarităţii, probabil că este o copie fidelă a caragialismului, fiindcă ea întruneşte funcţiuni ale absurdului, ale comediei ieftine şi ale circului. De altfel Caragiale încuraja această „mişcare”. Însemnătatea muzicii lăutăreşti este egală cu însemnătatea lui Caragiale în literatură. După război, în mod special, muzica lăutărească (ţigănească) era preferata ocupanţilor sovietici. De la ei au împrumutat acest obicei activiştii români de partid, recrutaţi din rândurile celor săraci spiritual, arivişti şi parveniţi ai bolşevismului. Muzica lăutărească era un kitsch total, o musaka de stiluri şi de lucruri furate şi amestecate, cu versuri „de toată panarama”. Ghiveciul atrăgea în sine însă, în mod substanţial, ritmuri de tip otoman. În esenţă, avem de-a face cu lălăieli şi cu veselii zbârcite. Ţiganul umbla pe la mesele restaurantelor din capitală, cu vioara, clienţii pocnind din degetele unsuroase, beneficiari fericiţi ai comunismului de consum – pocneau din degete şi râdeau tâmp sau îşi lăsau frunţile pe mese când ţiganul le zicea din vioară şi din gură. Şi asta nu se întâmpla doar în cârciumile din Ferentarii Bucureştilor anilor '50-'80, ci se instaurase chiar un fel de obicei al restaurantelor „de lux” din centrul Capitalei de a avea „în program” muzică lăutărească. Clientul comanda: „zii-i măi ţigane!” şi lăutarul „îi băga una de dor şi inimă albastră”.

Muzeul Naţional „George Enescu” din Bucuresti a gazduit o inedita expozitie de documente ce a ilustrat relatia de parteneriat pe care Maestrul George Enescu a avut-o cu muzica lautareasca si cu unii dintre cei mai reputati lautari tigani ai timpului sau. Nicolae Filimon ii numeşte „gentilomi de mahala". Asa era candva. Acum, e acum... zise mediatorul neplatit, licentiat in drept european si comunitar. Impartial.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

loc de dat cu pareri...